Lectura de duminică: acest „război rece” ar putea fi diferit

Președintele SUA Joe Biden i-a adus luna trecută pe liderii aliaților Japoniei și Coreei de Sud la Camp David pentru a discuta despre cum să stăpânească China și să contracareze influența Rusiei, de exemplu, în regiunea Sahel din Africa, care a trecut recent printr-un șir de lovituri de stat. Între timp, lideri din țările BRICS – Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud – s-au adunat la Johannesburg pentru a critica dominația Occidentului asupra instituțiilor internaționale înființate după al Doilea Război Mondial. A fost suficient pentru a le oferi istoricilor Războiului Rece un déjà vu.

Principalul adversar al Occidentului astăzi este China, nu Uniunea Sovietică, iar BRICS nu este Pactul de la Varșovia. Dar, având în vedere că lumea intră într-o perioadă de incertitudine după dispariția ordinii post-Război Rece, paralelele sunt suficiente pentru a-i convinge pe mulți să apeleze la modelele conceptuale dinainte de 1989 pentru a obține o perspectivă asupra a ceea ce ar putea urma. Aceasta include SUA și China, deși fiecare pariază pe un model diferit.

Între sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și căderea Zidului Berlinului, cele două forțe principale care defineau ordinea internațională au fost conflictul ideologic, care a împărțit lumea în două tabere, și căutarea independenței, care a dus la proliferarea statelor, din 50 în 1945 la peste 150 în 1989–1991. În timp ce cele două forțe au interacționat, conflictul ideologic a fost dominant: luptele pentru independență s-au transformat adesea în războaie prin proxy, iar țările au fost forțate fie să se alăture unui bloc, fie să se definească prin „nealinierea” lor.

SUA par să creadă că o dinamică similară va domina de data aceasta. Confruntat cu primul său competitor de la căderea Uniunii Sovietice, Washingtonul a căutat să-și unească aliații în spatele unei strategii de „decuplare” și „de-riscare” – în esență o versiune economică a politicii de izolare a Războiului Rece.

În timp ce SUA se așteaptă al Doilea Război Rece, modelat în primul rând de polarizarea ideologică, China pare să parieze pe fragmentarea globală. Da, a încercat să ofere țărilor non-occidentale o alternativă la instituțiile dominate de Occident, precum G7 și Fondul Monetar Internațional. Dar, în opinia Chinei, căutarea suveranității și independenței este fundamental incompatibilă cu formarea blocurilor în stilul Războiului Rece.

În schimb, Beijingul se așteaptă la o lume multipolară. În timp ce China nu poate câștiga o bătălie împotriva unui bloc condus de SUA, președintele Xi Jinping pare convins că își poate lua locul ca mare putere într-o ordine globală fragmentată.

Nici cei mai apropiați aliați ai Americii nu sunt imuni de tendința spre fragmentare, în ciuda eforturilor liderilor americani. Luați în considerare recentul summit de la Camp David. Deși unele mass-media s-au grăbit să anunțe un „nou război rece”, interesele participanților au divergeat în mai multe moduri.

Principalul obiectiv al Coreei de Sud rămâne Coreea de Nord, iar acordurile de partajare a informațiilor și consultările nucleare anunțate după summit au vizat la fel de mult să semnaleze o hotărâre de a respinge regimul dictatorului nord-coreean Kim Jong-un, cât și despre contracararea Chinei. Japonia, la rândul ei, este dornică să evite escaladarea strategică asupra Taiwanului – o dezvoltare care ar amenința modelul său economic, care depinde în mod semnificativ de comerțul cu China (inclusiv în tehnologia legată de semiconductori). Și atât Coreea de Sud, cât și Japonia sunt nemulțumite de zelul cu care America își urmărește strategia de reducere a riscurilor.

În ceea ce privește situația din Sahel, aceasta are toate caracteristicile unui standard clasic de proxy din Războiul Rece. De când Burkina Faso, Guineea și Mali au cedat loviturilor de stat militare, SUA și Franța au ajuns să se bazeze pe guvernul Nigerului ca ultimul bastion al sprijinului occidental în regiune. Sub răposatul Evgheni Prigojin, armata mercenară rusă Wagner Group a câștigat o influență substanțială asupra guvernării Mali și a condus practic Republica Centrafricană. Ultimul lucru pe care SUA și Franța își doresc este ca Wagner să capete o nouă poziție în regiune.

Dar acum că și guvernul Nigerului a fost înlăturat de armată, răspunsurile americane și franceze s-au diferențiat brusc, permițând noilor conducători ai țării să-și ia prăjitura și să o mănânce. Junta militară a cerut asistența lui Wagner pentru a evita amenințarea cu intervenția, dar pare dispusă, cel puțin pentru moment, să permită SUA să continue să opereze baze de drone în țară.

Poate cea mai mare veste, totuși, a fost anunțul BRICS că șase țări – Argentina, Egipt, Etiopia, Iran, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – vor deveni membre cu drepturi depline până la începutul anului viitor. În ciuda editorializării pre-summit-ului, China nu se iluzie că țări precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite i se vor alătura într-un bloc anti-occidental de bună credință; Obiectivele Beijingului sunt mai subtile.

Aderarea la BRICS crește libertatea de acțiune a țărilor – de exemplu, prin creșterea accesului la surse alternative de finanțare sau, în cele din urmă, oferind o alternativă autentică la dolarul american pentru comerț, investiții și rezerve. O lume în care țările nu depind de Occident, dar sunt libere să exploreze alte opțiuni, servește mult mai bine interesele Chinei decât ar putea vreodată o alianță pro-China mai îngustă și mai loială.

Imaginea care apare este cea a unei lumi în care superputerilor le lipsește suficientă putere economică, militară sau ideologică pentru a forța restul lumii – în special, „puterile de mijloc” din ce în ce mai încrezătoare – să aleagă o parte. De la Coreea de Sud la Niger și până la noii membri ai BRICS, țările își pot permite să-și promoveze propriile obiective și interese, mai degrabă decât să se angajeze în fidelitate față de superputeri. Spre deosebire de cum poate părea pentru mulți, nu în ultimul rând în SUA, noul război rece pare să se bazeze nu pe vechea logică a polarizării, ci pe o nouă logică a fragmentării. Judecând după creșterea BRICS, nu lipsesc țările care găsesc această nouă logică ademenitoare.

ASPISTRATEGIST

‍