Dincolo de bine și de rău: jurnalistul Seymour Hersh și ceilalți jurnaliști

Nu cu mult timp în urmă, un material al jurnalistului Seymour Hersh și-a făcut loc printre știrile despre războiul din Ucraina, baloane spion din China și tragedia din Turcia. Unii i-au preluat povestea, unii l-au criticat, iar alții au găsit de cuviință să tacă. Autorități sau mass media.

Cei mai mulți s-au grăbit să aprecieze „adevărul” celor publicate. Dacă este sau nu adevărat ceea ce susține Hersh e posibil ca nici sursele jurnalistului să nu știe. Că faptele s-au petrecut într-un fel sau altul, doar autorii lor o pot afirma cu certitudine.

Încercarea de a stabili, citind, adevărul faptelor în articolul publicat pe Substack, indiferent de la ce se pornește în această analiză – scriitorul ori produsul său - este, cu siguranță, sortită eșecului. Cât de potrivit sau nepotrivit este gestul publicării unei asemenea narațiuni poate face, de asemenea, obiectul unei dezbateri la nesfârșit.

Dar, dincolo de asta, articolul lui Seymour Hersh și reacțiile generate sunt, toate, despre altceva. Despre informație. Despre ce citim, în ce fel citim și unde. Despre gândirea critică. Despre mijloacele de informare, presa noastră cea de toate zilele și … „adevărurile” ei.

‍

La final de septembrie, mai multe explozii produse în Marea Baltică au avariat ambele conducte subacvatice ale Nord Stream 1, care transportau gaze naturale din Rusia în Europa, și una dintre conductele Nord Stream 2, în prezent, neoperațională.

Exploziile au avut loc în apropiere de insula daneză Bornholm, iar scurgerile de gaz s-au produs în apele internaționale în Zonele Economice Exclusive din Danemarca și Suedia. Prin urmare, aceste țări investighează incidentul. Germania este, de asemenea, implicată în anchetă.

Potrivit relatărilor CNN, care citează un oficial de informații occidental, nenominalizat, în apropierea zonelor în care s-au produs scurgerile au fost văzute, în perioada 24-25 septembrie, submarine rusești. Rusia a negat responsabilitatea pentru explozii acreditând, în schimb, ideea că în spatele acestora s-ar afla SUA și Marea Britanie, considerând incidentul Nord Stream „un atac terorist efectuat la nivel internațional”.

În spațiul public s-a mai vehiculat teoria conform căreia președintele Joe Biden nu ar fi străin de explozii, teorie bazată, în mare parte, pe observațiile făcute de Biden la începutul lunii februarie 2022 și pe ideea că distrugerea conductei ar fi avantajoasă, din punct de vedere politic, pentru Statele Unite.

Suedia a concluzionat, la finalul anului trecut, că scurgerile din conducte s-au datorat unui sabotaj, autoritățile confirmând suspiciunea că exploziile au fost cauzate, în mod deliberat, de încărcături explozive. Serviciul de informații suedez, Säpo, este implicat în anchetă.

Dar investigațiile rămân neconcludente. În decembrie, oficiali din SUA și UE, nenominalizați, au declarat pentru The Washington Post că nu există dovezi solide că Rusia ar fi în spatele atacului, ceea ce a afirmat, la începutul lunii februarie, și procurorul general al Germaniei, Peter Frank.

În urmă cu câteva zile, un ziarist american, considerat când unul renumit, când unul controversat, a scris un articol a cărui idee de bază este că SUA au aruncat în aer Nord Stream, Administrația Biden colaborând cu Norvegia într-o operațiune „extrem de secretă” care a vizat conductele de sub Marea Baltică.

Seymour Hersh,  jurnalist de investigație și scriitor politic american, colaborator pe probleme de securitate națională al The New Yorker și al London Review of Books, a publicat pe Substack articolul „How America Took Out The Nord Stream Pipeline”.

Cine este Seymour Hersh?

‍

Hersh a câștigat pentru prima dată recunoașterea, în 1969, pentru că a dezvăluit masacrul My Lai și mușamalizarea acestuia în timpul războiului din Vietnam, ceea ce i-a adus, în 1970, premiul Pulitzer. În anii ‘70, Hersh s-a ocupat și de scandalul Watergate pentru The New York Times, deși cea mai mare parte a meritului pentru acea poveste i-a revenit lui Carl Bernstein și rivalului de multă vreme al lui Hersh, Bob Woodward. Dar investigațiile lui Hersh în Watergate au condus, în 1983, la una dintre cărțile sale, The Price of Power: Kissinger in the Nixon White House, un portret nu tocmai favorabil al lui Henry Kissinger, considerată de The New York Times „antimemoriile Kissinger”.

Un articol publicat de Hersh în decembrie 1974, care a expus un vast program CIA de interceptări telefonice interne și infiltrare a grupurilor anti-război în timpul administrației Nixon, a determinat  ca operațiunilor secrete ale CIA să fie investigate. Hersh a relatat, apoi, despre abuzurile asupra deținuților din închisoarea Abu Ghraib din Bagdad de către soldații americani în timpul ocupației de către SUA a Irakului (Chain of Command: The Road from 9/11 to Abu Ghraib).

În materiale publicate în 2013 și 2015, în London Review of Books, Hersh a contestat afirmația că regimul Assad a folosit arme chimice asupra civililor în războiul civil sirian și a acuzat Administrația Obama că a mințit cu privire la detaliile raidului din 2011 asupra complexului din Pakistan, în care a fost ucis Osama bin Laden.

Aserțiunile lui Hersh au făcut să fie intens criticat, printre alții de către ziaristul britanic Eliot Higgins, fondatorul site-ului de jurnalism de investigație, Bellingcat, și Max Fisher de la The New York Times, pe vremea când scria pentru Vox. Elliot Higgins a publicat o relatare autobiografică „We Are Bellingcat: Global Crime, Online Sleuths, and the Bold Future of News”, în care, vorbind despre ideea de jurnalism nou versus jurnalism vechi, îl oferă ca exemplu pe Seymour Hersh. Higgins se referă la Hersh ca fiind un reporter de investigație cu o reputație formidabilă, ale cărui relatări uimitoare s-au bazat pe afirmații din surse anonime, dar aparent bine plasate, ceea ce „i-a folosit în era pre-internet”. Dar, cu privire la conflictul sirian, articolele lui Hersh au fost „viciate”, iar investigațiile sale „s-au prăbușit deoarece dependența lui de contacte anonime pare să-l fi orbit cu privire la alte informații care erau deja disponibile din surse deschise”.

În aceeași linie, The Guardian considera, în 2016, că  Hersh „a fost un reporter extraordinar la vremea lui, dar nu este un scriitor grozav”, ceea ce reprezenta o schimbare de discurs a ziarului după ce, cu trei ani mai devreme, publica un material cu titlul „Seymour Hersh despre Obama, NSA și „patetica” mass-media americană”, în care „câștigătorul Premiului Pulitzer explică cum poate fi remediat jurnalismul”.

Relatarea recentă a lui Seymour Hersch de pe Substack susține că Marina SUA, ca răspuns la invazia rusă a Ucrainei, a realizat o operațiune, folosind ca acoperire BALTOPS 22, un exercițiu NATO, de sabotare a conductelor Nord Stream, cu ajutorul unor explozibili și a unui dispozitiv de detonare de la distanță.

Povestea este constuită cu ajutorul unor date despre fapte, a unor declarații făcute de politicieni și a unor informații obținute de la o singură sursă care are „cunoștințe despre planificarea operațională” și are o „cunoaștere directă a procesului”.

Din ce reiese din articol, „sursa”, care pare că deține și cunoștințe de legislație, despre politica internă a CIA și despre Departamentul de Stat, a avut acces la planificarea operațiunii secrete și deliberările specifice din jurul ei. O altă sursă, menționată în trecere în articol, cu referire la detonatorul cu activare sonoră, este Theodore Postol, profesor la MIT, prezentat drept „fost consilier științific al șefului operațiunilor navale al Pentagonului”.

Theodore Postol a fost și el contestat la un moment dat, printre alții, tot de Bellingcat, pentru că a considerat drept falsă versiunea evenimentelor descrise de Casa Albă, în legătură cu atacul cu gaz sarin asupra oraşului sirian Khan Sheikhoun din 2017.

Articolul a generat unele reacții … aproape oficiale:

‍

Conform lui Hersh însuși, solicitate pentru comentarii, Adrienne Watson, purtător de cuvânt al Casei Albe, și Tammy Thorp, purtător de cuvânt al Agenției Centrale de Informații, au susținut că este vorba de o „ficțiune”, de „ceva complet fals”. Ambele opinii au fost preluate, ulterior, de mass media, uneori cu precizarea că declarația de la Casa Albă a fost realizată „într-un e-mail”.

De ce nu mai mult și „de ce nu ar trebui să ne așteptăm la o investigație din partea conducerii Partidului Democrat sau a Congresului a acuzațiilor lui Seymour Hersh de ocolire deliberată a Congresului (în luarea deciziei cu privire la Nord Stream)”? O întrebare și un răspuns care aparțin fostului diplomat britanic Alastair Crooke.  Pentru că narațiunea lui Hersh „dezvăluie nezisul: Biden nu a informat Congresul, deși unii dintre ei par să fi știut din timp despre sabotajul Nord Stream. Din punct de vedere tehnic, a ocolit sistemul”. Crooke este de părere că „echipa Biden a declanșat, în esență, o respingere concertată din partea establishmentului față de competența sa de luare a deciziilor”.

În Norvegia, dacă este să credem The Insider, ministerul Afacerilor Externe, la solicitarea publicației, a declarat că acuzațiile din articol sunt „o prostie” și aceeași afirmație a fost făcută și pentru ziarul norvegian Dagbladet, tot la solicitare.

În Rusia, pentru adjunctul ministrului de Externe, Serghei Ryabkov,  investigația lui Seymour Hersh nu este „nici senzațională, nici neașteptată”, dar oficialul crede că „vor exista consecințe”, în timp ce purtătorul de cuvânt  al instituției, Maria Zakharova, se întreabă „când va avea loc un summit de urgență al NATO pentru a analiza situația”.

Dmitri Peskov, secretarul de presă al președintelui rus, consideră că ceea ce prezintă Hersh și  „ar trebui să provoace o accelerare a anchetei internaționale”, este o versiune plauzibilă, care „se remarcă prin profunzimea analizei și armonia prezentării”, deși „unele puncte pot fi contestate, iar unele puncte au nevoie de dovezi”.

Între timp, Seymour Hersh a fost invitat de către Biysultan Khamzaev (Rusia Unită), membru al Comitetului Dumei de Stat pentru Securitate și Anticorupție, să vorbească în Duma de Stat. Hersh a mulțumit pentru ofertă, dar a spus nu. Într-un comentariu ulterior pentru agenția de presă TASS, Hersh a afirmat că, totuși, nu exclude că poate vorbi în Duma de Stat, dar „acest lucru nu se va întâmpla în viitorul apropiat”. Tot pentru Tass, jurnalistul ar fi menționat că după publicarea articolului a primit mai multe apeluri și de la membri ai Congresului american.

Formațiunea politică AfD din Germania a solicitat ca „întrebări deschise despre exploziile de la gazoductele Nord Stream din Marea Baltică” să fie clarificate de o comisie de anchetă în Bundestag. O astfel de întrebare ar fi, potrivit liderului grupului parlamentar AfD, Tino Chrupalla, dacă „puterea lider a NATO a comis un atac, în apele europene, asupra infrastructurii critice vitale a Germaniei”.

Deși, neimplicată direct, China și-a făcut cunoscută poziția prin intermediul purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe, Mao Ning, și al consilierul Departamentului de Informații al Ministerului de Externe, Zhou Li, care consideră că SUA ar trebui să dea o „explicație responsabilă”.

Membrii Consiliului de Securitate al ONU au … aflat și ei de articolul lui Seymour Hersh. Cel puțin din remarcile fostului ofițer CIA devenit activist politic, Ray McGovern. Acesta a făcut referire la postarea recentă a jurnalistului american, adresându-se forului într-o întâlnire convocată de Rusia, „în calitate personală și ca analist de informații în comunitatea de informații din Statele Unite timp de 27 de ani”, amintind, printre altele, de „istoria informațiilor false furnizate Consiliului de Securitate de către cei din Statele Unite care credeau că Irakul deține arme de distrugere în masă”.

Articolul de 5.200 de cuvinte, atâtea câte a numărat The Insider, ori de 5800 de cuvinte, numărate de mai generosul China Daily, a generat și entuziasm și critici tăioase.

De pildă, jurnalistul Matt Taibbi, cel care a postat „Fișierele Twitter” (un set de e-mailuri interne ale angajaților Twitter, făcute publice de către CEO-ul Twitter, Elon Musk, într-un efort de transparență), anunță că „marele Seymour Hersh s-a întors cu o poveste de succes” și că poate confirma „că este într-adevăr un articol al lui Seymour Hersh”, cu care s-a aflat în legătură în timpul pregătirii lui.

Bellingat a rămas, prin reprezentanți, consecvent poziției sale critice. Christo Grozev – jurnalistul bulgar de investigație al Bellingcat pentru zona Rusia - speră să nu trăiască „pentru a deveni la fel de senil, la fel de corupt sau la fel de obsesiv mincinos ca Seymour Hersh”, a cărui „relatare iresponsabilă, dintr-o singură sursă anonimă, de către un nume cu autoritate moștenită, este printre cele mai grave daune cauzate vreodată de cineva jurnalismului”.

Iar Eliot Higgins reia explicațiile pentru care nu are încredere în jurnalismul lui Seymour Hersh.

În general, cei care au contestat articolul au vizat personalitatea controversată a lui Seymour Hersh, apelând la argumentum ad hominem, încercând să acrediteze ideea că autorul nu este demn de încredere, ori modalitatea de publicare - Substack -, precum și faptul că jurnalistul se bazează pe o singură sursă anonimă, toate fiind, de altfel, la rândul lor elemente discutabile.

De pildă, Vladimir Pastukhov, specialist în științe politice emigrat la Londra în 2008, este unul dintre cei care și-a bazat evaluarea nu pe text, ci pe Hersh și biografia sa, oferind drept argument împotriva reputației ziaristului colaborarea cu revista The New Yorker.

Publicația ucraineană „Obozrevatel” consideră faptul că jurnalistul american, „deja acuzat de teorii ale conspirației”, nu este prezent pe nicio rețea de socializare ca fiind „izbitor”. Remarcă, de asemenea, că „s-a înregistrat pe portal, unde a fost publicat articolul scandalos, cu doar 2 ore înainte de publicare”. Consideră, de asemenea, „surprinzător” că a publicat articolul într-un moment în care în locul în care se afla jurnalistul, la Chicago, „era noapte adâncă, iar în Rusia era zi”. Și, deși „timpul mediu de citire pentru articol, este de aproximativ o jumătate de oră”, mass-media „de propagandă rusă a început să difuzeze informații doar câteva minute mai târziu”.

Malek Dudakov a afirmat pentru postul Vesti FM că jurnalistul american Seymour Hersh „este departe de a fi la fel de popular în Statele Unite cum ar putea părea” și atrage atenția că materialul lui Hersh a fost publicat nu în mass-media mainstream, ci în „blogosferă, pe blogul personal”, care este „popular printre reprezentanții jurnalismului liberal”. Malek Dudakov, născut în 1993 la Moscova, absolvent al Universității Lomonosov, este cunoscut ca fiind expert în viața politică din SUA.

Și totuși Substack nu este un blog personal, așa cum s-a afirmat. Substack – care are ca deviză „acasă pentru marii scriitori și creatori de Podcast” - este o platformă pentru publicare de conținut, devenită destul de populară după ce a fost lansată, în 2017, și către care au migrat mai multe nume cunoscute de jurnaliști și nu numai.

Seymour Hersh oferă el însuși un motiv – care, ca și povestea, poate fi luat în considerare ori nu - pentru alegerea Substack: „aici am genul de libertate pentru care am luptat mereu. (…) Substack înseamnă pur și simplu … nefiltrat și neprogramat”.

De altfel, ulterior publicării articolului, Seymour Hersh a ales să ofere mai multe explicații despre ceea ce a scris jurnalistei Amy Goodman, de la Democracy Now! și lui Alexander Zevin, profesor de istorie asociat la Universitatea City din New York și editor la New Left Review.

Democracy Now! este un program de știri zilnic produs în New York City,  difuzat la radio și televiziune în Statele Unite și pe internet, care a fost creat în 1996 ca o alternativă la ceea ce Goodman și alții au perceput ca fiind o presă mainstream insulară și ineficientă, din cauza sponsorilor corporativi. Iar New Left Review este un jurnal britanic bilunar, înființat în 1960, care acoperă politica, economia și cultura mondială.

Ce spune Seymour Hersh:

‍

Articolul este o „deconstruire a evidentului”. Care ar fi acest „evident” în opinia sa? „Petrolul și gazele rusești au speriat întotdeauna Washingtonul”. Există „o istorie lungă de ostilitate americană” față de Nord Stream, care se întinde până la Bush și Cheney, conducta fiind percepută ca „o armă strategică pe care Rusia ar putea să o folosească pentru a împiedica Germania și Europa de Vest să susțină NATO”. Administrația Biden, în acord cu această gândire, a avut de luat în calcul două opțiuni despre cum să exercite presiuni asupra guvernului rus să se retragă din conflictul din Ucraina: mai multe sancțiuni sau deteriorarea conductei. Raționamentul Biden, „interesul său tactic” în distrugerea conductei ar fi fost următorul: „În Ucraina se derulează un război dificil. Vreau să fiu sigur că primesc sprijin german și vest-european. Și știu că vine iarna și nu vreau ca germanii să spună că se vor retrage pentru că, fără gaz ieftin, vor avea probleme și ca urmare, vor deschide conducta de gaz rusesc”. Temerea Administrației americane ar fi fost deci că Europa va face un pas înapoi.

Potrivit lui Hersh – care citează opinia „unora dintre oamenii care au făcut-o” și anume că este vorba de „unul dintre cele mai stupide lucruri ale guvernului american în ultimii ani” - decizia luată în baza acestui raționament va avea „consecințe politice enorme și va submina NATO”. Actul lui Biden de a spune Europei de Vest și Germaniei „prefer să ne continuăm războiul, nu ai decât (tu, Europa) să rămâi în frig” ar putea determina unele țări să vrea să se retragă din Alianță. „Pentru ce avem nevoie de NATO și de sprijin american, atunci când, într-o criză, ne înlătură capacitatea de a ne ține oamenii departe de frig?” Ca urmare, „s-ar putea să asistăm la niște victorii conservatoare și la legislații ulterioare, pentru că Europa nu a avut întotdeauna resurse naturale. A trebuit să se bazeze pe alții”, iar acești „alții” includ „SUA și gazul rusesc”. Dacă vrei „să oprești asta, o faci cu un cost politic”.

De ce presa a reacționat cum a reacționat? Consecințele din punct de vedere politic pentru America pe termen lung ar fi unul dintre motivele pentru care „Biden și oamenii lui de la Casa Albă au negat povestea și continuă să o nege”. Valabil și pentru o parte a presei în care se înscrie și The New York Times și The Washington Post.

Pentru „băieții mari” din presă, ideea de „sursă exclusivă” este „un purtător de cuvânt prezidențial care le șoptește ceva după o conferință de presă” și ei continuă să publice în revistele lor, în timp ce „un adevărat jurnalism de investigație se întâmplă în altă parte”. Aceste reviste  „au difuzat, în ultimii ani, unele dintre cele mai stupide povești”.

De aici și alegerea Substack, deși, pentru cineva venind dintr-o lume foarte diferită, „autopublicarea este terifiantă”. Dar Substack este „o platformă uimitoare”, iar articolul „a avut peste un milion de accesări într-o zi”.

Hersh răspunde și criticilor care s-au bazat pe surse deschise, cei care „au monitorizat traficul aerian și traficul cu barca”, dintre care „unii au declarat că nu au observat niciunul dintre lucrurile” menționate în articol: dacă faci parte din comunitatea de informații și desfășori operațiuni sub acoperire, „primul lucru la care te uiți este cum să ai grijă de oamenii open-source, să-i faci să creadă că ceea ce s-a întâmplat nu se întâmplă”. Fapt evident, consideră Hersh, dar nu la fel de evident și pentru criticii săi.

Presa mainstream, cea de care amintește Malek Dudakov, și din care fac parte acei „băieți mari” menționați de către Seymour Hersh, a rămas, în general, tăcută.

Doar Reuters a reacționat declarând că „nu a putut să coroboreze articolul auto-publicat de Hersh, care spunea că Biden a autorizat operațiunea pentru a reduce capacitatea Moscovei de a folosi vânzările de gaz către Europa pentru a finanța invazia Ucrainei” și The Times, care prezintă povestea „unui reporter laureat al Premiului Pulitzer”.

Jurnalistul britanic Jonathan Cook constată pe Twitter: „în mod ciudat, încă nu găsesc un cuvânt pe site-ul The Guardian despre povestea lui Seymour Hersh (…) Dacă nu ești sigur dacă să iei în serios relatarea … cel mai bun indiciu este tăcerea mass-media”.

Acel The Guardian, care, în 2008, și în anii următori a oferit suficient spațiu pentru „omul care știe prea multe” și ideile sale. Și asemenea lui, The Independent și BBC care, în trecut, au publicat interviuri cu „jurnalistul de investigație veteran Seymour Hersh”.

Dacă Politico, Foreign Policy, The Washington Post aleg și ele să rămână deoparte, analistul independent Oliver Alexander, care colaborează cu ei, precum și cu The Daily Telegraph, ORF, DerSpiegel și Reuters, alege să realizeze o analiză critică la articolul lui Hersh, nu în  paginile respectivelor publicații, ci urmând aceeași cale ca și jurnalistul american: Substack.

În „Blowing Holes in Seymour Hersh's Pipe Dream”, analistul OSINT este de părere că „la suprafață, povestea lui Seymour Hersh pare acceptabilă, dar pe măsură ce sapi mai adânc are mai multe găuri decât conducta Nord Stream”.

Numai că, pentru un cititor fără cunoștințele adecvate, detaliile tehnice pe care le evaluează Oliver Alexander sunt, ca și în cazul celor prezentate de Hersh, greu de apreciat cu adevărat ori fals. Ca urmare, Oliver Alexander este, la rândul său, contrazis în comentariile făcute de cititorii săi pe Substack, în subsolul propriului text.

De altfel, Oliver Alexander s-a angajat într-un fel de dialog cu Seymour Hersh. Mai întâi „replica” lui Alexander a fost articolul publicat pe Substack, după care, ulterior interviului acordat de către Hersh pentru Democracy Now, Oliver Alexander revine, tot pe Substack, cu un nou material – „Debunking Seymour Hersh's Alta-Class claims” – încercând să infirme, cu mijloace OSINT, afirmații făcute în dialogul cu Amy Goodman. Rezultatul este cam același. În plus, de această dată, la finalul materialului, Alexander vine cu precizarea că a avut „o scurtă corespondență prin e-mail cu Seymour Hersh”, care „din păcate, a încetat să mai răspundă” odată ce a fost întrebat „despre mai multe dintre inconsecvențele și inexactitățile faptice menționate”.

Dar în Germania, cu presa mainstream lucrurile stau altfel. Jurnalistul Marcus Klockner, cunoscut critic la adresa Puterii, precizează că mass media „se comportă ca și cum un bockwurst ar fi explodat în Hamburg”.

Potrivit „informațiilor din cercurile guvernamentale din Oslo” ale cotidianului Berliner Zeitung, articolul conține „numeroase erori de fapt. De exemplu, descrierea funcției unei bărci este dată incorect în articolul”, care „se bazează pe o singură sursă”. Dar tot Berliner Zeitung, câteva zile mai târziu, va publica un interviu cu Seymour Hersh, „cel care i-a emoționat în mod deosebit pe cititori”.

Tagesschau îl intervievează pe Julian Pawlak de la Universitatea Bundeswehr din Hamburg, care îl acuză pe Hersh de o prezentare selectivă a faptelor, „astfel încât povestea să nu conțină contradicții”.

Die Zeit relatează despre  „bătrânul de 85 de ani, devenit cunoscut cu zeci de ani în urmă”, care „a scris pe blog” ceva ce „presa serioasă din SUA nu a preluat”, iar guvernul SUA a respins. Hersh, „un reporter legendă în vârstă de 85 de ani, se bazează pe o singură sursă pentru relatarea sa”, publicând „pe blogul său și nu într-un mijloc de presă important din SUA” scrie Tagesspiegel. Focus se ocupă de „cunoscutul jurnalist de investigații Seymour Hersh, care a susținut pe blogul său că scafandrii de la Casa Albă au aruncat în aer conductele Nord Stream” și îl citează pe John Sipher, fost șef al operațiunilor CIA în Rusia care „respinge ferm relatarea reporterului legendar Seymour Hersh”. John Sipher: „Este doar trist. Nici măcar nu o să-mi pierd timpul citind asta. Seymour Hersh din anii 1960 și 1970 a dispărut de mult. În ultimii ani s-a ocupat din ce în ce mai mult cu conspirații și prostii. Pentru mine, ca fost ofițer CIA, este pur și simplu incredibil să-mi imaginez că o astfel de idee ridicolă și-ar putea găsi drum. Nu are sens la niciun nivel și nu merită timpul nimănui.”

Același John Sipher care, nu demult, considera că serviciile secrete ale Germaniei nu sunt parteneri de încredere când este vorba de Rusia, iar pe analiștii serviciului de informații externe, BND, pe zona Rusia, îi caracteriza ca fiind „aroganți, incompetenți, birocratici, complet inutili".

ZDF concluzionează pentru toată lumea: „mai devreme sau mai târziu, guvernele vestice care investighează vor trebui să-și îndeplinească obligația de a furniza informații și de a prezenta rezultatele investigației. În caz contrar, lipsa datelor oficiale poate alimenta și mai mult teoriile conspirației”.

Un cunoscut analist OSINT, HI Sutton, a realizat pe Twitter un sondaj: cine crede și cine nu crede povestea lui Hersh. Rezultatul sondajului din 8.438 de voturi: 73,9 procente au spus „nu”.

Pariuri încă nu s-au făcut sau nu am dat de ele. Ceea ce n-ar fi deloc de mirare pentru gândirea de tip „tabără”. Dar dacă se vor face, ar trebui să se țină cont de câteva lucruri: Utilizarea unei surse anonime nu este ceva neobișnuit, nu este nici un păcat nici un indiciu pentru neprofesionalism. Un premiu Pulitzer nu este o dovadă, după cum nici vârsta nu este altceva decât o stare. Și orice aserțiune a oricui poate fi preluată, la un moment dat, în susținerea unor teze și poate fi obiect de propagandă.

‍